Eseul avocatului și sociologului ceh Jiří Přibáň, intitulat "Europa trezită de război", se concentrează în primul rând pe conflictul de război în curs de desfășurare între Rusia și Ucraina. Puteți citi în eseul propriu-zis cum percepe profesorul Přibán însuși conflictul armat și ce impact va avea războiul asupra Europei și, în consecință, asupra întregii lumi.
Jiří PŘIBÁŇ este avocat ceh, sociolog și o personalitate proeminentă a momentului,specializat în filosofia dreptului, sociologie și politologie. A absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Caroline din Praga în 1989, unde a activat apoi ca profesor de teoria dreptului, sociologie și filozofie. Din 2001, predă la British Cardiff Law School, fiind, în prezent, director al Centrului pentru Drept și Societate a Universităţii din Cardiff. De-a lungul timpului, a ţinut prelegeri la universităţi prestigioase din toate colţurile lumii. Eseul „Europa trezită de război“ apare în exclusivitate în limba română în revista Observator cultural. Jiří PŘIBÁŇ participă la conferinţa Europe in the shadow of war, care va avea loc luni, 9 mai, începînd cu ora 10.00, la Centrul Ceh din Bucureşti. Conferinţa face parte dintr-un ciclu de conferinţe intitulate „Dialogurile europene Václav Havel“. Primul dintre invitaţi va fi profesorul Jiří Přibáň, care va vorbi despre statutul democraţiei în Europa contemporană. Conferinţa Europe in the shadow of war este organizată de Centrul Ceh din Bucureşti, în colaborare cu Biblioteca Václav Havel şi Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative (SNSPA). La conferinţă, vor mai susţine prelegeri Liliana Popescu (SNSPA), Kateřina Davidová (think-tank EUROPEUM, Centre for Transport and Energy), Valentin Sălăgeanu (Greenpeace Romania). În după-amiaza zilei de 9 mai, vor fi putea fi audiate mai multe intervenţii ale studenţilor de la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iaşi, Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu, Universitatea Ovidius din Constanţa, Universitatea de Vest din Timişoara.Războiul nu este un război, ci o operațiune specială. Cu toate acestea, sancțiunile economice la adresa acestei operațiuni reprezintă o declarație de război. Nimic din toate acestea nu are sens, dar totul se încadrează exact în logica propagandistică ilegală a fiecărui război agresiv, inclusiv a celui pe care armata rusă l-a dezlănțuit asupra Ucrainei.
În același timp, violența beligerantă împotriva unei țări vecine suverane conține și o dimensiune internă, îndreptată chiar împotriva cetățenilor țării agresoare: conform unei legi recent adoptate, oricine spune războiului pe nume poate fi pedepsit cu pînă la 15 ani de închisoare. Astfel, războiul este din nou rebotezat pace, iar sclavia, libertate, în timp ce puterea constă în ignoranță. Novlimba lui Orwell (,,newspeak”, noul limbaj din romanul 1984) a ajuns din nou la putere în Rusia, în ciuda protestelor unor cunoscuți artiști și ale cetățenilor de rînd.
Națiunile imperiale sînt obsedate de cucerirea unor teritorii pe care, cu un firesc de o aroganță specifică, le consideră și le declară ca fiind domeniile lor. Națiunile care locuiesc în teritoriile cucerite sînt considerate fie inferioare, fie inexistente. Naționalismul Marii Rusii de astăzi le refuză astfel ucrainenilor nu numai dreptul la autodeterminare, ci și la existența lor tocmai în spiritul totalitar al eradicării națiunilor și al transformării lor, prin reeducare, într-un „popor sovietic” uniform.
Potrivit lui Vladimir Putin, care înainte de invazie a pus sub semnul întrebării existența statului și a națiunii ucrainene, mistificările imperiale ale naționalismului rus din secolul al XIX-lea se contopesc cu versiunea sa totalitară comunistă din secolul al XX-lea. Drept urmare, în fața ochilor noștri are loc un război fatidic, în care națiunea ucraineană își confirmă definitiv dreptul de a exista prin sînge, sudoare și lacrimi. În același timp, însă, pe teritoriul său, se dă o luptă pentru întreaga Europă.
Aici, în Europa Centrală, percepem foarte intens această luptă fatidică, și asta nu numai pentru că eventuala înfrîngere și ocupare a Ucrainei ridică în mod necesar întrebarea care țară va urma la rînd. În partea noastră de continent, moștenirea europeană se manifestă, în modul cel mai evident, și sub forma dreptului de a coexista într-o cît mai largă diversitate națională și culturală. Totodată, în epoca modernă, națiunile individuale din această regiune au fost nevoite să-și apere dreptul de a exista împotriva imperiilor totalitare, pentru care, dimpotrivă, diversitatea și diferențele au reprezentat întotdeauna un pericol ideologic, care trebuia eradicat prin uniformitatea unui regim centralizat și în continuă expansiune.
În urmă cu o sută de ani, Masaryk a numit războiul mondial de atunci (Primul Război Mondial) și alcătuirea unei noi ordini internaționale drept revoluție mondială. Astăzi constatăm că această revoluție nu s-a încheiat niciodată, pentru că nici în războiul de acum nu este vorba doar despre o crimă fratricidă colectivă comisă de soldații ruși asupra ucrainenilor sau despre agresiunea Rusiei împotriva statului ucrainean suveran, ci și despre o luptă între democrație și autocrație, între republică și imperiu, între libertate și sclavie.
Rezultatul acestui război va determina, așadar, destinul ulterior al întregului continent, a cărui unificare voluntară s-a ghidat, dimpotrivă, după principiul unității în diversitate. Mai mult ca oricînd în trecut, astăzi este în joc tocmai această diversitate. Iar ea nu este amenințată de la Bruxelles, așa cum au încercat de atîtea ori să ne bage în cap adepții lui Putin, ci, o dată în plus, din spatele zidurilor Kremlinului.Dreptul se respectăDin punctul de vedere al dreptului internațional, întreaga situație este penibil de simplă: Rusia este un agresor care încalcă principiile de bază ale dreptului conflictelor armate – și anume dreptul războiului și dreptul umanitar propriu-zis, așa cum sînt consacrate în Carta ONU sau în Convențiile de la Haga și de la Geneva [Dreptul de la Haga, respectiv Dreptul de la Geneva]. Deși politologii și strategii se pot complace în dispute dintre taberele realiste, interesate în a trage sforile puterii, și cele idealiste care, dimpotrivă, explică totul pe baza ideilor din capetele conducătorilor, totuși, în conformitate cu dreptul internațional, vinovatul pentru acest război este, în mod clar, Rusia lui Putin.
Așadar, în a cincea zi de la izbucnirea conflictului, Karim Khan, procuror la Curtea Penală Internațională, a declanșat o anchetă privind posibila comitere de crime de război, deși Ucraina nu a aderat încă la Statutul de la Roma al CPI. Nici Pavel Rychetský, președinte al Curții Constituționale a Republicii Cehe și fost disident, nu s-a întrecut în politețuri în discursurile sale publice: l-a declarat pe Putin drept criminal de război care trebuie să ajungă în fața tribunalului și a afirmat că oligarhii ruși ar trebui să scape de el ,,prin orice mijloace”.
În timp ce politologii sînt fascinați de război și conflicte politice, avocații încearcă, în spirit kantian, să construiască pacea prin convenții internaționale și, în ultimii douăzeci de ani, cu ajutorul unui tribunal penal permanent. Se concretizează, astfel, ideea avocatului și filozofului Hans Kelsen, care, ca reacție la ororile din cel de-Al Doilea Război Mondial, a formulat, în exilul său californian, o teză a păcii garantate de dreptul internațional și protejată instituțional de ONU și instanțele internaționale.
Analiza de aproape 1.000 de pagini a lui Kelsen despre Organizația Națiunilor Unite ca organizație fundamentală a dreptului public internațional era încă folosită ca manual în anii 1960, deși condițiile Războiului Rece erau mult mai potrivite cu cinismul politicii de putere bazate pe descurajarea reciprocă și pe teama generală de războiul nuclear.
Pe atunci, în centrul comunității internaționale nu se afla norma juridică de bază, ci se afla Echilibrul lui Nash și, drept consecință a lui, doctrina „nebună” MAD (Mutual Assured Destruction) a distrugerii reciproce garantate. Acest lucru a condus la evitarea unui conflict nuclear, dar cu prețul unei curse din ce în ce mai abrupte a înarmărilor, astfel încît nici una dintre părți să nu obțină o dominație decisivă, să schimbe regula jocului și, în acest fel, să perturbe echilibrul.
Abia cînd Uniunea Sovietică a început să rămînă în urmă în cursele înarmărilor, iar doctrina MAD amenința să se prăbușească, liderii sovietici, în frunte cu Gorbaciov, au decis să facă schimbări care includeau recunoașterea drepturilor și libertăților omului. Întărită, de la Acordurile de la Helsinki încoace, prin angajamentul statelor semnatare de a respecta drepturile omului, vocea disidenților începea să cîștige în putere și să fie luată în serios pe măsură ce regimurile comuniste aflate la conducerea fostelor state socialiste își pierdeau sprijinul ideologic bazat pe tezele privind lupta de clasă, revoluția istorică și originile burgheze ale libertăților fundamentale.
Adoptarea caracterului universal al drepturilor omului a marcat sfîrșitul definitiv al ideologiei comuniste ca interpretare alternativă a lumii și a istoriei. O schimbare fundamentală în politica internațională a avut loc după 1989, cînd Declarația Universală a Drepturilor Omului și convențiile privind drepturile omului derivate din aceasta au devenit baza normativă a unei noi ordini. O instituție fundamentală construită pe această bază a devenit mai tîrziu și deja menționata Curte Penală Internațională.
În acest context istoric, iese în evidență și gîndirea limitată a foștilor politicieni și oficiali guvernamentali cehi care, la vremea lor, au încercat să distrugă politica externă cehă post-noiembristă bazată pe agenda drepturilor omului. Dorind să se detașeze ideologic de conceptul – specific pentru disidenți – al drepturilor omului și al relației euro-atlantice, ei s-au opus în același timp și acestei tradiții juridice internaționale, care între timp se transformase în normă juridică de bază europeană și globală.
În urma confruntării cu actualul război ruso-ucrainean, din această pretinsă trecere accelerată la capitalism a regimurilor autoritare, mascată într-o politică a noii stîngi, a mai rămas, în sfîrșit și, sperăm, definitiv, doar o amintire istorică neplăcută. Criticii radicali de altădată ai drepturilor omului au devenit vorbitori la evenimentele extremiste de dreapta, în timp ce președintele ceh a conferit cuvîntului lașitate o nouă dimensiune atunci cînd, din teama de oprobriu, a decis să îi acorde președintelui ucrainean Zelenski cea mai înaltă distincție de stat, ascunzîndu‑se astfel în spatele eroismului unei națiuni decimate tocmai de către aceia pe care el îi slujise pînă acum.Perversitatea luptei împotriva nazismuluiDar perversitatea eroismului lui Zeman este minoră în comparație cu aceea a invocării de către propaganda rusă a luptei împotriva nazismului. Motivarea războiului prin denazificarea și demilitarizarea Ucrainei va intra în istoria propagandei de război ca una dintre cele mai stupide manevre ideologice – care, de altfel, s-a și ,,răzbunat” pe conducerea Rusiei, provocînd în politica externă și de apărare europeană și mai ales germană una dintre cele mai profunde transformări nu numai după anul 1989, ci chiar de la sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Avînd în vedere istoria secolului al XX-lea, cu greu îi putem reproșa Germaniei unite faptul că a fost, pînă în ultimul moment, reticentă în a oferi asistență militară Ucrainei. Ideea că armele germane vor ucide din nou soldații ruși era tabu în memoria colectivă germană. Totuși, acest tabu a căzut în momentul cînd Putin a lansat un război împotriva presupusului nazism ucrainean într-un mod care semăna perfect cu invazia Poloniei de către Hitler, în 1939.
Președintele ucrainean, evreu dintr-o familie supraviețuitoare a Holocaustului, este el însuși o dovadă elocventă că avem de a face cu o minciună nerușinată. Desigur, ca orice altă țară deschisă și democratică, Ucraina își are fasciștii și extremiștii săi, dar la alegerile care, spre deosebire de Rusia, s‑au desfășurat în mod liber, aceștia au primit doar două procente din voturile populației și, spre deosebire de unele țări din Europa de Vest, nici nu au intrat în Parlament.
Prezentarea pe dos a tuturor acestor fapte și declararea drept luptă împotriva nazismului a agresiunii militare, a bombardării țintelor civile, inclusiv a maternităților, a folosirii armelor interzise și a ocupării unei țări, toate acestea le-au întors stomacul pe dos chiar și politicienilor germani de stînga din social-democrația tradițional pro-rusă, precum și verzilor tradițional pacifiști și au impus o schimbare politică. Guvernul cancelarului Scholz și-a mărit substanțial bugetul militar, a inițiat transporturi de arme către Ucraina și, mai ales, s-a angajat la sancțiuni economice de proporții fără precedent și de o importanță fundamentală.
Germania s-a maturizat astfel definitiv din punct de vedere politic și s-a eliberat de povara trecutului nazist tocmai prin faptul că propaganda lui Putin a folosit în mod abuziv acel trecut pentru a justifica o politică periculos de asemănătoare nazismului și de a cărei agresiune trebuie apărat un întreg continent. În mod sigur, alegerea dintre pragmatismul economic, care ar impune Germaniei să ușureze sancțiunile [la adresa Rusiei], și apărarea politică și militară a Europei nu a fost ușoară, iar dependența continuă a economiei germane de materiile prime și energia venite din Rusia reprezintă încă un obstacol serios, dar, așa cum vedem astăzi, el nu este de netrecut.Deșteptarea geopoliticăRusia poartă un război imperial într-o Europă postimperială. Se confruntă din ce în ce mai mult cu propriul trecut imperial și colonial, astfel încît este de înțeles că, astăzi, opinia publică se delimitează ferm față de violența politică și regresul istoric ale lui Putin.
Rămășițele neglijabile ale fostei stîngi radicale, care încă și azi se mai străduiesc să „găsească înțelegere” pentru cererile de superputere ale [Rusiei] lui Putin privind zone tampon sau demilitarizarea și neutralitatea unor țări suverane, arată în ochii generațiilor mai tinere precum niște nebuni [rupți de realitate] care tînjesc nostalgic după ordinea din timpul vechiului Război Rece și după lumea împărțită pe criterii geopolitice, între superputerile și ideologiile individuale.
În eseul Occidentul Răpit, Milan Kundera a remarcat că Rusia trăiește cu imaginea „unui spațiu atît de vast, încît ar putea cuprinde națiuni întregi”. În aceste condiții, afirmația că și pentru acest război este vinovat tot Occidentul, pentru că, în ultimii treizeci de ani, nu a făcut decît să umilească Rusia și să manifeste lipsă de respect față de ea, are cam aceeași valoare precum anecdotele absurde care se povesteau după 1968, în Cehoslovacia ocupată.
Cu toate acestea, lumea s-a schimbat radical în secolul al 21-lea – singurii care nu au înțeles aceasta fiind doar Putin și cei cîțiva fasciști și comuniști care au votat în Parlamentul European împotriva unei rezoluții prin care se condamna invazia rusească și se solicitau sancțiuni economice severe [împotriva Rusiei] și negocieri pentru acordarea pentru Ucraina a statutului de țară candidată UE.
În plus, o altă lecție dintre numeroasele de care am avut parte în ultimele săptămîni este că economia globală, considerată de mulți drept principala dovadă a interconexiunii ireversibile a lumii de astăzi și o garanție a cooperării pașnice, poate fi dezasamblată cu ușurință în cîteva zile.
UE și-a descoperit în sfîrșit propria putere în cadrul acestui proces. Nu este un stat imperial cu o armată instruită, ci o comunitate de democrații, care se pot apăra efectiv pe ele însele, precum și alte țări împotriva descărcărilor de forță venite din partea altor puteri.
Europa și-a recunoscut puterea economică și continuă să îi intensifice utilizarea în războiul din Ucraina, în timp ce Statele Unite s-au mărginit în mare măsură să monitorizeze, pe tot parcursul conflictului, eforturile Uniunii, ținînd pasul cu creșterea sancțiunilor economice și oferind în același timp garanții militare și de securitate.
Dacă, pînă acum, drept dovadă a păcii ca substanță fundamentală a integrării europene a fost considerată capacitatea acesteia de a crea prosperitate și de a înlocui strategiile militare prin diplomația economică, Uniunea a ajuns acum la un punct în care trebuie să apere această substanță cu forța sa economică și prin furnizarea de arme victimelor agresiunii militare. Escaladarea sancțiunilor economice înseamnă respingerea pasivității de pînă acum și apariția UE ca un actor-cheie activ în politica de putere globală.
Cu toate acestea, forța sancțiunilor economice nu s-a născut din agresiunea rusească asupra Ucrainei. Ea a fost deja prezentă în răspunsul Uniunii la pandemia de covid. Condiționarea utilizării asistenței financiare de menținere a democrației și a statului de drept a însemnat o transformare fundamentală a UE, dintr-o comunitate care cunoștea modalități foarte limitate de prevenire a tendințelor autoritare în statele membre și nu era în stare să excludă dintre rîndurile sale țările nedemocratice, într-o societate a cărei funcționare este conectată în mod esențial cu democrația, cu respectarea principiilor statului de drept și cu garanțiile independenței justiției.
Sancțiunile economice aplicate în relațiile externe ale UE trebuiau precedate de introducerea unui mecanism de sancțiuni în cadrul Uniunii. Nici o sancțiune nu poate opri imediat o invazie militară, dar ele pot perturba cu atît mai mult stabilitatea economică și socială a statului care inițiază o astfel de invazie.
Greșeala lui Marx, care credea că baza economică determină suprastructura politică, a fost completată de aceea a lui Lenin, care își imagina că revoluția politică ar duce la modernizarea economică, în spiritul iluziei că guvernul sovietic și electrificarea ar îndrepta țara către comunism.
Putin nu a învățat nimic din aceste greșeli și nu a înțeles că societatea modernă este diferențiată funcțional și nu își are baza în profitul economic sau, dimpotrivă, în voința politică; astfel că nici măcar dependența economică a UE de materiile prime nu înseamnă neapărat că Uniunea are mîinile legate, în timp ce Rusia ar avea mînă liberă pentru o agresiune militară plătită din banii europeni pentru petrol și gaze. Piața comună europeană nu funcționează ca un stat clientelar al gangsterilor, ai cărui agenți îi ucid pe adversarii regimului, precum și oameni complet nevinovați, în țară și în străinătate.Împotriva piramidelor puteriiLa fel ca britanicii, și rușii, atunci cînd călătoresc, spun că „pleacă în Europa”. Doar că, în timp ce britanicii fac parte din Europa cu toată ființa lor, deși își doresc să păstreze distanța, rușii tînjesc după Europa cu atît mai mult cu cît simt că locul lor nu este acolo. Ei vor să fie o alternativă la o Europă coruptă și decadentă și vor să salveze astfel civilizația europeană, dar, în același timp, dacă au mijloacele financiare necesare, se desfată, se bucură din plin de această decadență.
La începutul secolului al XX-lea, cînd Masaryk a scris studiul Rusia și Europa, el nu a pus niciodată la îndoială europenismul rușilor, dar a avut în vedere această tensiune, pe care a demonstrat-o mai ales pe baza operei lui Dostoievski. O sută de ani mai tîrziu, trebuie să trecem la creația romanescă a lui Vladimir Sorokin pentru a înțelege Rusia lui Putin și, în același timp, pentru a constata că, față de vremea lui Dostoievski, totul s‑a schimbat, dar, în fond, a rămas la fel.
Răspunsul de astăzi la Demonii lui Dostoievski este romanul Ziua Opricinicului [echivalentul în Rusia medievală al bodyguardului de astăzi] de Vladimir Sorokin, poveste în care guvernarea totală răspîndită prin teroare, cruzime, violență și frică este însoțită de corupție totală, de hedonism și decadență. Ideea că guvernul este cu atît mai puternic cu cît oamenii îl înțeleg mai puțin și cu cît le este mai frică de el este elementul de bază a ceea ce Sorokin numește „piramida puterii”, sub a cărei apăsare țara sa trăiește încă de pe vremea lui Ivan cel Groaznic.
În timp ce Europa spera ca prin cooperarea economică cu Rusia să se ajungă la apropierea reciprocă și să se creeze treptat o zonă de securitate internațională și de prosperitate, Putin voia, de fapt, să umilească Occidentul corupt; astfel încît astăzi nu s-a întîmplat nimic altceva în afara faptului că masca sa de „autocrat iluminat” a căzut spre a elibera vechiul chip familiar al despotului rus.
Într-un eseu care reacționa la războiul din Ucraina, Sorokin și-a exprimat îngrijorarea că Putin vrea să arunce Rusia înapoi, în Evul Mediu, unde corupția și minciunile arînăbuși libertatea umană. În același timp, însă, el și-a exprimat speranța că Putin „face parte din trecut” și că tocmai de aceea este de datoria noastră să facem totul pentru ca el să rămînă definitiv în acel trecut, cu tot cu piramida puterii sale.
Ar mai fi de adăugat doar că trebuie să împărtășim această îndatorire și această speranță în Europa nu doar sprijinind militar, economic și umanitar lupta Ucrainei sîngerînde, ci și acea Rusie care încearcă să scape de blocurile piramidei puterii.
Link către articolaici.
Suntem foarte onorați că am avut ocazia de a-l primi personal pe domnul profesor Přibáň la Centrul Ceh București pentru conferința internațională "Dialoguri europene Václav Havel". Mai multe informații despre eveniment, inclusiv fotografii, pot fi găsiteaici.
